A ieșit dumnezeiescul Paisie în pustia cea dinafară și, aflând frații de venirea lui, alergau la dânsul. De aceea, dorind să-l văd și eu, zice Cuviosul Ioan Colovul, fiindcă era cu putință ca din singură privirea lui să primesc dar dumnezeiesc, m-am dus la dânsul și mai înainte de a bate în chilia lui, l-am auzit dinăuntru vorbind cu un om și, sfiindu-mă a bate, stăteam afară. Însă am făcut puțin zgomot și cinstitul părinte, auzind, a ieșit afară și, văzându-mă pe mine, s-a bucurat și m-a sărutat. Apoi, intrând în chilie și nevăzând pe nimeni altul, nu mă dumiream și socoteam cine să fi fost oare acela care cu puțin înainte a vorbit cu cuviosul. Atunci el m-a întrebat:
– De ce te uiți încoace și în colo și nu te dumirești, ca și cum ai vedea un lucru preaslăvit?
– Cu adevărat văd lucru preaslăvit și, nedumirindu-mă, nu știu ce să zic, fiindcă cu puțin mai înainte am auzit glasul unui om care vorbea cu tine și acum nu văd pe altcineva; și nu știu ce este aceasta. Deci te rog să-mi arăți această taină preaslăvită!
– O, Ioane, taină preaslăvită ți-a descoperit ție Dumnezeu astăzi și mie mi se cuvine să-ți arăt dragostea ce o are spre noi bunătatea Lui. Acela, alesule prieten, pe care l-ai auzit vorbind cu mine, era marele Constantin, întâiul împărat al creștinilor. El s-a pogorât din cer trimis fiind de Dumnezeu și mi-a zis: „Fericiți sunteți voi care v-ați învrednicit a avea petrecerea monahicească, căci după adevăr a voastră este îndumnezeita fericire a Mântuitorului”. Iar eu i-am zis: „Cine ești tu, domnul meu, care zici acestea și ne fericești pe noi, monahii?” El mi-a răspuns: „Eu sunt marele Constantin și m-am pogorât din cer ca să-ți arăt slava pe care o dobândesc monahii în ceruri, prietenia și îndrăzneala care o au către Hristos. Deci te fericesc pe tine, o, Paisie, pentru că îi îndemni pe dânșii la această sfințită petrecere a pustniciei, iar eu mă prihănesc și mă ocărăsc pe mine, că n-am nimerit o rânduială prea mare ca aceasta a monahilor și nu sufăr paguba ce am luat”.
Atunci eu iarăși i-am zis: „Pentru ce, o, minunatule, te ocărăști pe tine? Oare n-ai dobândit slava cea pururea fiitoare și dumnezeiasca strălucire?” El mi-a răspuns: „Așa este, am dobândit-o! Dar nu am aceeași îndrăzneală ca monahii, nici cinstea întocmai cu ei! Căci am văzut sufletele oarecăror monahi, care, despărțindu-se de trup, zburau ca niște vulturi și se suiau la cer cu multă îndrăzneală, iar ceata cea potrivnică a diavolilor nu îndrăznea să se apropie deloc de dânsele. Apoi am văzut că li se deschideau ușile cerului și intrau înăuntru și, arătându-se cerescului împărat, stăteau de față cu multă îndrăzneală la scaunul lui Dumnezeu. Deci, pentru această vrednicie, minunându-mă eu de voi, monahii, vă fericesc și mă ocărăsc pe mine, că nu m-am învrednicit a lua o îndrăznire ca aceasta. O, de aș fi lăsat vremelnica împărăție, haina și coroana împărătească și să mă fi făcut sărac; să fi purtat sac și să fi primit toate câte le cere petrecerea monahicească!”
Atunci eu i-am zis: „Toate le zici bine, o, sfințite împărat, și ne mângâi cu acestea. Însă unele ca acestea se cuvin să fie judecățile Dumnezeului nostru și nu este cu dreptate a zice în alt fel pentru dumnezeiasca dreaptă judecată, căci dreptul Judecător le dă toate cu dreptate după vrednicie, și după ostenelile fiecăruia îi dă și plata. Căci viața ta nu avea ostenelile cele întocmai cu ale noastre, nici nu era asemenea cu viața monahilor; pentru că tu aveai pe femeie ajutătoare, aveai copii și slugi și multe alte feluri de îndulciri și odihne; iar monahii, defăimând toate cele dulci și veselitoare ale acestei vieți, în loc de toate bunătățile lumii, au luat pe Dumnezeu și pe Dânsul îl aveau de bucurie și de bogăție, și să facă cele bineplăcute Lui o socoteau desfătare și mare îndulcire. Și ei erau, după cum zice apostolul, lipsiți, necăjiți și rău pătimitori. De aceea cu neputință îți este ție, împăratul meu, să te faci întocmai cu ei”. Deci, în timpul când noi vorbeam aceasta, atunci ai venit tu, fratele meu Ioan; iar el îndată s-a suit la cer. Deci acum, învățându-te arătat prin această taină câte bunătăți pricinuiesc durerile pustniciei, întărește pe frați.
Viața Sfântului Paisie cel Mare, în Viețile Sfinților, luna iunie, ziua a 19-a
