Vederea înălțării Lui Hristos le-a dat suprema încredințare despre dumnezeirea Lui. Făgăduirea trimiterii Duhului ca putere de Sus le confirma credința că e Fiul Tatălui, care le spusese că în această calitate le va trimite de la Tatăl pe Duhul, care de la Tatăl purcede, sau pe care Tatăl Îl va trimite în numele Lui (cf. Ioan 15, 26; 14, 26) și care îi va învăța tot adevărul, luându-l de la Sine (cf. Ioan 16, 13-14).
De aceea, văzându-L înălțându-Se, s-au închinat, iar El i-a binecuvântat. Simțirea deplină a dumnezeirii Lui a depărtat de la ei orice frică pe care o avuseseră când a fost dus la răstignire. Deși rămâneau vizibil fără El, erau acum plini „de bucurie mare” (Luca 24, 50-52). Îi trăiau prezența de Dumnezeu apropiat. Starea lor de „bucurie mare” și stăruirea în rugăciune arată o trăire în parte anticipată în Duhul lui Hristos.
Ce-a însemnat, propriu-zis, înălțarea lui Hristos la cer nu putem ști. Ea nu a fost însă numai o intrare a trupului în lumina dumnezeiască nevăzută de ochii trupului, precum celelalte ascunderi după unele arătări, ci a fost o ridicare reală ca om peste planul din care Se putea arăta oricând voia. El S-a înălțat cu umanitatea Sa la suprema îndumnezeire, deasupra spiritualității tuturor treptelor îngerești, ca să fie și ca om la dreapta Tatălui. S-a ridicat și ca om la treapta de împărat al împărăției omenirii înnoite. Acum a luat și ca om toată puterea în cer și pe pământ (cf. Matei 28, 18).
Pr. Dumitru Stăniloae, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Editura Basilica, 2016
