Cred că trebuie să facem exerciții de oprire a timpului și de stăruire în prezent, în acest „acum” care este prezentul meu și care este totodată intersecția veșniciei cu timpul.
Ce putem face? Iată primul exercițiu. El poate fi practicat în momentele în care nu ai absolut nimic de făcut, când nimic nu te îndeamnă nici înapoi, nici înainte și când poți folosi cinci minute, trei minute sau o jumătate de oră pentru odihnă și pentru a nu face nimic. Ia loc și spune „șed, nu fac nimic, nu voi face nimic pentru următoarele cinci minute”, și apoi relaxează-te și în tot acest timp (un minut sau două vei putea îndura pentru început) gândește-te că „mă aflu aici în prezența lui Dumnezeu, în propria mea prezență și în prezența acestui mobilier care este în jurul meu, nemișcat, fără să mă duc undeva”.
Există, desigur, încă un lucru pe care trebuie să-l faci: trebuie să te hotărăști că în aceste două, cinci minute pe care le-ai dedicat învățării faptului că prezentul există, nu te vei lăsa smuls de soneria telefonului, de un ciocănit în ușă, ori de vreun elan brusc de a face numaidecât vreo treabă pe care ai lăsat-o neterminată pentru ultimii zece ani. Deci te liniștești și spui „sunt aici”, și rămâi acolo. Dacă înveți să faci aceasta în momentele irosite ale vieții tale, când ai învățat să nu te mai fâțâi pe dinăuntru, ci să fii absolut calm și fericit, statornic și netulburat, prelungește apoi cele câteva minute la un timp mai îndelungat, iar apoi la unul puțin chiar mai lung.
Va veni, desigur, un timp în care vei avea nevoie de anumite scuturi de apărare; căci poți sta liniștit pentru două minute chiar dacă sună telefonul sau bate cineva la ușă, pe când cincisprezece minute poate fi prea mult atât pentru cel care sună la telefon ori pentru cel care bate la ușă. În acest caz gândește-te că dacă n-ai fi fost acasă nu ai fi deschis ușa și nici nu ai fi răspuns la telefon. Ori, dacă ai mai mult curaj, sau dacă ești mai convins în legătură cu ceea ce faci, poți face ce-a făcut tatăl meu. Punea un bilețel pe ușă, pe care scria: „Nu te obosi cu bătutul. Sunt acasă, dar nu voi deschide ușa”. Acesta este un mod mult mai tranșant, pentru că: lumea îl înțelege pe loc, pe când dacă scrii „fiți bun și așteptați cinci minute”, „bunătatea” celuilalt se duce cam în două minute!
Mitropolit Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, Editura Sophia
Mitropolit Antonie de Suroj – A ne chivernisi timpul (serie de articole)
