Îndată ce omul înțelept înțelege otrava păcatului, el se căiește de toate nelegiuirile săvârșite de el. Cele cu care este obișnuit, el le îndepărtează de la sine și se hotărăște să nu mai greșească, mângâindu-se că atunci când pocăința este împlinită ea este acceptată, așa cum s-a întâmplat în cazul locuitorilor cetății Ninive și al lui Simon, capul apostolilor.
Păcatele izvorăsc fie din rațiune, ca: mândria, slava [fala] deșartă, invidia și lingușirea; fie din mânie, cum ar fi: furia, violența sau ranchiuna; fie din dorință [poftă], ca: lăcomia, desfrâul și imoralitatea.
Deosebit de mare este păcatul celor care-l cunosc, oricât de mic ar fi el. Nevoitorul care păcătuiește trebuie să ceară fierbinte iertare de la Dumnezeu, cu suspine de tânguire mărturisindu-și păcatele, așa cum au făcut cei ce au fost botezați de către Ioan. Iar la apostoli au venit cei ce au crezut și le-au mărturisit greșelile; iar Petru Apostolul zice: „Mărturisiți-vă unul altuia păcatele” (Iacov 5, 16). Și Ioan Apostolul zice: „Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele” (I Ioan 1, 9).
Bar Hebraeus, Cartea Porumbelului, în Filocalia Siriacă, Editura Univers Enciclopedic, 2014
